Un tată, un fiu și suma divergențelor dintre ei. Cine l-a ucis pe tata?

Cine l-a ucis pe tata? | Regia: Andrei Măjeri

Sunt în fața scenei pe care acest spectacol a văzut-o de 100 de ori. E o distanță atât de mică. Mă întreb dacă nu cumva, întinzând brațul, voi sparge bula invizibilă și întreg universul spectacolului se va revărsa într-o realitate a noastră, aducând cu sine toată avalanșa de emoții, nedreptate, neputință și fragilitate. 

Mă trezesc din visare direct în brațele spectacolului. S-a tras cortina. Liniște. A început. 

Cine l-a ucis pe tata? e un spectacol sinuos și dinamic, care-ți sapă în amintirea unei copilării parcă trăite împreună, colectiv, în mizerie, sărăcie și nedreptate. E o familiaritate bizară pe care autorul Édouard Louis o redă în textul său care, deși autobiografic, însumează o realitate cunoscută, care poate fi mulată natural în spectacol pe experiența proprie a spectatorului. 

Eddy Bellegueule (“moacă frumoasă” - motiv în plus de batjocură și bully) este, pe rând, copilul care tânjește după atenția și iubirea tatălui, doar ca de fiecare dată să rămână invizibil, tânărul nepotrivit, lipsit de masculinitatea impusă pe rând de familie, școală, întreaga societate din satul natal – dar mai ales de tată; și adultul care încearcă să risipească moștenirile transgeneraționale, într-un efort de a depăși condiția și identitatea în care tatăl și figurile paterne ale familiei s-au blocat de-a lungul timpului. 

Spectacolul folosește fără eschivă indicațiile textului lui Édouard Louis, plasând protagoniștii într-o sală de sport, la distanță unul de celălalt, marcând încă de la început relația plină de goluri a celor doi bărbați: 

“Un tată și un fiu stau la distanță de câțiva metri unul de celălalt. [...] Nu se privesc aproape niciodată. Fiul este singurul care vorbește. I se adresează tatălui, dar tatăl nu pare să-l audă. Nu știm de ce.”

Atât textul lui Louis, cât și spectacolul iau forma unui slalom printre amintirile fiului, cu aparența unui vis care nu reușește să-și găsească firul, fără ca tatăl să aibă dreptul la replică.

Ce este diferit față de lectură însă, este că Eddy devine pe scenă un cumul al moștenirii transgeneraționale, vizibil prin divizarea personajelor care devin interschimbabile de-a lungul spectacolului: cei 6 actori joacă fiecare din postura fiului și uneori și a tatălui, deși acesta din urmă este interpretat mai degrabă de Alex Iezdimir. 

Acest joc de măști, o dedublare care pare să-l distanțeze pe fiu față de propria realitate, e unul dintre motivele pentru care spectacolul reușește să cuprindă complexitatea masculinității și reprezentării ei în teatru – congrats, Măjeri!

Interesant, și poate o dovadă a unei urme de iubire reciprocă între tată și fiu, este faptul că Eddy nu-i condamnă niciodată tatălui neputința de a-l iubi așa cum a avut el nevoie. O chestionează, își dorește să nu fi existat, dar nu îl poate blama nici când, adult fiind, minte că își urăște tatăl, dintr-un instinct pe care nu-l înțelege și nu-l dezgroapă.

În cele din urmă, de ce scriu eu aceste rânduri când poate sunt prea departe de a cunoaște experiența masculină a unei lipse a afecțiunii tatălui? 

Motivul s-ar putea să fie același pentru care și lectura a avut un impact asupra mea: Édouard Louis expune într-un mod autentic durerea formării într-un mediu în care hiper fragilitatea masculinității constrânge, sugrumă, taie în carne vie. E ușor să înțelegi furtuna de sentimente pe care o înfruntă Eddy, pentru că niciunul dintre noi nu rămâne neafectat de prejudecățile și standardele de neatins, mai mult sau mai puțin autoimpuse, ale masculinității toxice transmise din generație în generație. 

Fraza esențială în acest sens este un pumn în stomac livrat cu bună știință: “toată lumea din sat spune că ești poponar; e(ști) o rușine.” Pentru că rămășița asta de instinct cultivat probabil încă de la începuturile societăților și conviețuirii în grup – “ce-o să zică oare lumea?” – e o traumă colectivă, universală, peste care toți a trebuit și trebuie să trecem. Și probabil un liant neașteptat în multe colțuri ale lumii. 

După cea de-a 100-a reprezentație, îmi rămâne doar să mă întreb de ce nu am văzut-o pe prima. Cine l-a ucis pe tata? – la întrebarea asta va trebui să-ți răspunzi singur.
Spectacolul “Cine l-a ucis pe tata?” poate fi vizionat la Teatrul Metropolis.

---

Regia: Andrei Măjeri

Dramaturgia: Mihaela Michailov

Scenografia: Adrian Balcău

Coreografia: Andrea Gavriliu

Sound design: Adrian Piciorea

Pregătirea muzicală: Alexandra Ștefan

Asistent regie: Alex Mirea

Distribuție: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac / Andrei Ostrowski, Hunor Varga / Tiberius Zavelea, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu / Robert Avram