Nici în suferință nu putem fi originali; și de asta putem să plângem împreună - “Ochii mamei” la Replika
Stau cu ochii în pământ în suflet, în timp ce-n realitate ațintesc privirea și-l urmăresc pe Aleksy în fiecare colț al scenei, cu teamă să nu pierd vreun cuvânt, vreo mișcare, vreo privire goală aruncată-n urma lui.
M-a păcălit cu glumele lui. La început, am crezut că-l urăsc, cu aceeași înverșunare cu care spunea și el că urăște femeile, că-și urăște mama.
Mi-am întors privirea o clipă sau poate că doar am clipit și am văzut în profunzimea urii lui. Aleksy avea ochii goi, pierduți în suferința poveștii lui.
“Ochii mamei erau poveștile mele nespuse.”
Un întuneric gol din care apare obraznic el. Aleksy. Copilul devenit rezervă, amintirea unui gol în inima mamei care n-a mai putut fi umplut după moartea Mikăi. E un ghem de ură și nepotrivire, încâlcit cu un extaz forțat pentru plăcerile vieții: fumează iarbă, visează vacanțe și femei, bea bere, continuă să urască.
Dintr-o lipsă de dragoste și-o viață precară, Aleksy își înfruntă obstacolele nemilos puse în calea lui. Acceptă să petreacă o vară întreagă alături de mama pe care o urăște, într-un sat îndepărtat din Franța – “cea mai frumoasă țară de pe pământ” – convins că această călătorie va fi meritând câștigul final: o mașină.
Pe măsură ce lunile de vară se scurg, Aleksy pătrunde din ce în ce mai mult în viața satului francez: îi cunoaște pe Karim, pe John, pe Moira. Explorează piața, oceanul și câmpurile de floarea-soarelui, se îndrăgostește de Moira și-l consideră în continuare pe John un cretin.
Și-n aceleași luni de vară, Aleksy își cunoaște pentru prima dată mama. Sub masca urâțeniei proiectate de fiu asupra mamei, Aleksy găsește frumusețea ochilor ei de smarald. Sub convingerea că femeia din fața lui e proastă, descoperă idei răsfrânte, curiozitate și o imaginație aproape mistică. Sub coada de sirenă a mamei care-l teroriza și-i provoca o rușine profundă, află că o tunsoare e suficientă să-i reteze toată ura strânsă de-a lungul anilor. Aleksy își vede mama pentru prima dată – așa cum și-ar fi dorit să fie mereu. Găsește în ea pentru prima dată priviri plini de dragoste și iertare.
“E greu să rămâi indiferent la o poveste smulsă dintr-un suflet care deja a trecut printr-o traumă și a avut apoi curajul de a se mărturisi.”
Alina Epîngeac, despre spectacolul “Ochii mamei”. Foto: Sabina Costinel
Dacă începutul grandios deghizează un sentiment de tristețe așezat deasupra personajului ca un nor negru – până la final, norul se-arată tuturor, se extinde deasupra spectatorilor, într-o durere comună.
Căci, neîndoios, nici măcar durerea nu poate fi originală. “Nu putem suferi inedit”, își spune Aleksy, pe măsură ce moartea mamei sale se apropie și-aduce cu ea gândurile unei neputințe nemiloase.
Ritmul spectacolului se scufundă în adâncurile conștiinței umane, pornind dintr-un vârf apoteotic în care tânărul Aleksy pare să reflecte tipologia adolescentului rebel: energie, glume proaste, ochelari de soare, nemulțumire, ură.
Doar ca mai apoi să coboare încet treptele unei maturizări forțate prin descoperirea iubirii mamei, atât de mult dorită: o primește flămând, o înțelege, începe să o accepte, ca-ntr-un final să-i simtă lipsa atât de asurzitoare.
“Tăcerea noastră e mai grea decât orice zgomot.” e fraza impregnată în mintea lui Aleksy înainte să-și recunoască rostit pentru prima dată sentimentul neputinței în fața evenimentului ce urma să se petreacă în acea vară – ce trebuia să se petreacă!
“Știu că orice se va întâmpla în acea zi sau în acea vară va fi pentru totdeauna.”
E imposibil să nu te îndrăgostești de durerea expusă cu atâta naturalețe în fața ta. Vlad Ionuț Popescu devine pentru aproximativ două ore vehiculul unor sentimente care se răsfrâng în bucăți dăruite fiecărui spectator; o glumă adresată direct, o întrebare crudă, o atingere de mână și contactul vizual incredibil de incomod, ochi în ochi, în timp ce-ți pătrunde sufletul; privirea ca o mărturie crudă, o spovedanie fără credință, un strigăt de ajutor într-o mare îmbâcsită de zgomot. Vlad e Aleksy și Aleksy se contopește în Vlad, căci actorul devine nedespărțit de personaj. Nu-i poți citi în ochi durerea cuprinsă, dar lacrimile scurse în momente intense și sinceritatea cu care îți expune povestea lui, fac loc fiecărui spectator să-l creadă și să sufere împreună.
“Spectacolul care nu își cruță nici actorul, nici spectatorii.”
Alina Epîngeac
Atâta vreme cât încă-mi mențin privirea atentă, voi vedea în ochii lui Aleksy doar verdele lanului de floarea-soarelui din acea vară. Vara în care mama a avut ochii verzi. Chiar dacă Aleksy are ochii albaștri.
Spectacolul “Ochii mamei” poate fi vizionat la Centrul Educațional Replika.
Dramatizare: Tania Drăghici & Vlad Ionuț Popescu
Consultanță dramatizare: Mihaela Michailov
Regie: Tania Drăghici
Distribuție: Vlad Ionuț Popescu
Scenografie: Maria Constantin
Coregrafia: Iulia Lupașcu
Compoziția muzicală: Ramona Niculae
Ilustrația muzicală: Darius Corneci
Universul sonor: Robert Găgeată
Teatrolog asociat: Daria Ancuța
Psihiatră asociată/asistentă regie: Andra Sultan
PR, comunicare: Anna Aroș & Larisa Popa
Foto: Sabina Costinel
Producție: Viorel Cojanu
